Grup terapeutic și tehnici terapeutice. Ritual și rugăciune

Limbajul comun al oamenilor este reprezentat de emoții. Fiecare simte bucuria, tristețea, frica, furia, dejamăgirea, dar modul cum fiecare integrează  aceste emotii sau se manifestă este diferit. Din această cauză, apar blocajele emoționale care se manifestă zgomotos perturbând homeostazia ființei umane. Modul cum sunt recunoscute și gestionate emoțiile ține de inteligența emoțională a individului, care este exersată încă din copilărie. Iar părinții sunt primele repere în dezvoltatea emoțională a copilului. Tot parinții sunt primii care dau copiilor o educație religioasă. Astfel copiii pot crește cu credințe care uneori se dovedesc a fi dăunătoare viitorului adult și pe care adultul refuză să le schimbe din teama consecințelor exercitate de o forță divină.

Facilitarea schimbării credințelor dăunătoare dobândite în copilărie, revine psihologiei și psihoterapiei al cărei scop este deschiderea perspectivei trăirii autentice a prezentului, a detașării de trecut și acceptării trecutului ca pe o experiență. Iar un alt scop important este recunoașterea și integrarea tuturor emoțiilor, fie ele pozitive sau negative, a trăirii lor autentice și a găsirii modalităților adecvate, adaptate de a regla comportamentul, astfel încât emoțiile să nu destabilizeze individul din punct de vedere fizic, emoțional și spiritual.

Referitor la religie, psihologii umanişti respectă sentimentele şi principiile religioase.

Abraham Maslow și Carl Rogers au atras atenția asupra dimensiunilor pozitive ale ființei umane și asupra modalităților prin care noi le putem dezvolta. Carl Rogers utilizează ca mod de lucru în terapie, acceptarea sau prețuirea necondiționată, adică acea atitudine de recunoaștere a demnității și valorii personale a oamenilor în integritatea lor, fără a‑i critica sau judeca.

O opinie religioasă vorbește despre aceeași atitudine care este promovată și de creștinism, respectiv faptul că Biserica creștină condamnă păcatul, nu însă și pe păcătos.

Psihologia pozitivă urmărește cultivarea virtuților și a punctelor forte în viața fiecărei persoane, alături de cultivarea emoțiilor pozitive, precum bucuria, interesul, mulțumirea și dragostea. În același cadru se vorbește și despre spiritualitate ca parte integrativă a ceea ce înseamnă ființa umană.

Spiritualitatea este definită ca sentimentul de apropiere şi conexiune cu sacrul și generează sentimente, precum evlavia şi admiraţia, dar nu presupune cu necesitate prezența divinului. O persoană religioasă este și spirituală. O persoană spirituală, nu înseamnă neapărat că este și religioasă. Jung vorbește despre instinctul de Dumnezeu, în sensul că fiecare persoană posedă un impuls către religie ca funcţie psihică.

Astăzi sunt suficiente mărturii conform cărora o viață religioasă este promotoarea unui comportament sanogen. Ea favorizează menținerea sănătății: prin post (cumpătare), prin rugăciune (concentrare și ventilare emoțională), prin lectura religioasa (noi perspective), prin ajutorarea celorlalți (altruism). Toate aceste practici favorizează atât sănătatea fizică, cât și cea psihică. Viabilitatea lor a fost dovedită de‑a lungul a mii de ani. În plus, cele mai recente studii ştiințifice din domeniul psihologiei și medicinei le revalidează și încurajează aceste practici religioase.

În psihologie termenul de coping face referire la acele modalități de adaptare care sunt o alternativă la strategiile de apărare automată, numite și mecanisme defensive. Alături de aceste mecanisme defensive, care sunt înnăscute și care operează automat, atunci când individul se confruntă cu o traumă psihică, acesta își poate dezvolta conștient și alte strategii protective, de coping. Copingul se referă la toate acele strategii cognitive, emoționale și comportamentale prin care individul, în mod deliberat, se adaptează realității. În ultimii ani, s-au studiat diferite forme particulare de coping și s-au evaluat efectele lor. Printre acestea sunt incluse și strategiile de coping religios, adică modalități de adaptare saturate în conținut religios, care mediază relația dintre orientarea religioasă a unei persoane și consecințele unor evenimente majore, având implicații directe în starea de sănătate a acesteia. Aceleași studii au dovedit că strategiile de coping religios pot fi atât pozitive, funcționale, cât și negative, disfuncționale.

Există persoane religioase, a căror relație cu Dumnezeu este instabilă, lipsită de siguranță, aceștia au o viziune sumbră, pesimistă asupra vieții și nu au reușit să identifice sensul, semnificația vieții lor. Aceste persoane, atunci când se confruntă cu situații traumatice, vor dezvolta un coping religios negativ, dezadaptativ.

Discursuri de tipul „Este groaznic ce se petrece cu mine acum”, „De ce oare Dumnezeu îngăduie asemenea lucruri să mi se întâmple mie? Eu sunt un om religios, un bun creștin și, ca atare, nu merit o asemenea pedeapsă”, „De ce eu?”, „Nu mai suport această încercare la care m‑a supus Dumnezeu” sunt considerate gânduri iraționale, dezadaptative. De regulă, gânduri prin care se revendică imperativ favoruri, Dumnezeu este acuzat sau blamat ori persoana se simte părăsită și lipsită de iubire divină au efecte negative. Aceste gânduri sunt considerate iraționale, disfuncționale, atât din punctul de vedere al psihologiei, cât și din cel al religiei; cronicizarea lor poate provoca multă suferință psihică și sufletească.

Persoanele care dezvoltă un coping religios funcțional (pozitiv/sănătos) sunt acelea care aflirmă că au o relație sigură și stabilă cu Dumnezeu, consideră că viața lor are sens, semnificație și au sentimentul de comuniune cu ceilalți.

Ritualul asigură legătura între nivelul de realitate psihic și cel biologic. Spre exemplu, comportamentele motorii repetitive, cum ar fi cântatul al ceremonii, pot avea efecte semnificative asupra sistemelor limbic şi autonom, ambele implicate în crearea emoţiilor şi a stărilor de spirit.

Experienţele produse de actele ritualice sunt aproape întotdeauna însoţite de stări emoţionale puternice. Intensitatea stărilor emoţionale poate fi afectată de anumite componente ale comportamentului ritualic. De exemplu, ritualurile încorporează adesea acţiuni simbolice semnificative, precum o plecăciune, o mişcare deliberată a mâinilor a braţelor, o pauza sau orice altă acţiune care, prin forma sau semnificaţia sa atrage atenţia că este diferită de mişcările obişnuite, practice.

Ritualurile au funcţia de mediator între natură (naştere, pubertate, moarte) şi cultură, între biologic şi social, prin trecerea de la biologic (bărbat, femeie) la social prin asumarea unor roluri, care presupun asumarea unor ceremonii, acte, gesturi, între individ şi grup, ritualurile indică individualitatea, dar în acelaşi timp întăresc apartenenţa de grup.

Cercetările din neurologie arată că nu numai activitatea creierului este suficientă să creeze intensele stări emoţionale, din timpul ritualului, ci sunt necesare, de asemenea, idei care au o mai profundă încărcătură psihologică sau emoţională. Cu alte cuvinte, pentru ca ritualul să implice eficient toate părţile creierului şi ale corpului, trebuie să implice concepții, convingeri. Această sinteză de ritm şi semnificaţie dă putere ritualului.

Ritualurile umane au importante funcţii, prin aceea că reduc actele de agresivitate dintre membrii unui grup şi formează o puternică legătură socială. Datorită complexităţii creierului, comportamentul ritualic implică cele mai înalte niveluri de gândire, kinestezice, fizice.

Majoritatea persoanelor care intră în grupuri terapeutice au în fundal o experiență profund nesatisfăcătoare în primul și cel mai important grup, familia primară. Grupul de terapie se aseamănă cu o familie sub multe aspecte: există figuri ale autorității, figuri parentale, figuri de tipulul colegilor, fraților, se întîmplă dezvăluiri personale profunde, emoții puternice și o intimitate profundă, dar și sentimente de ostilitate sau competiție.

Terapia este o experiență emotională și corectivă. Iar atunci când experiența se centrează pe aici și acum ( prezentul imediat) este nevoie să se țină cont de două aspecte: membrii grupului să experimenteze cât mai spontan și onest relațiile cu ceilalți și, de asemenea, trebuie să reflecteze la această experiență. Această reflectare este crucială pentru ca experiența emoțională să poată fi transformată într-o experiență terapeutică.

Constelațiile familiale reprezintă o metodă terapeutică destinată rezolvării conflictelor interioare și ale celor dintre membrii unei familii, prin dezvăluirea unor dinamici care traversează mai multe generații în familia respectivă. Sursele problemei sunt căutate în legăturile dintre trecut și prezent, în conflictele nerezolvate ale generațiilor anterioare. Această metodă a fost dezvoltată de către Bert Hellinger care a fost preot, misionar, profesor și ulterior psihoterapeut. Acesta vorbește despre nevoia profundă de reechilibrare în interiorul sistemelor care se realizează prin relații. Ca într-un ritual, cu legi și norme.

Toți oamenii aderă în același mod la religia lor și la credintele aferente, participând la ritualurile și sărbătorile ei. Adeziunea și credințele nu au bază pe o religie anume, ci în cadrul unei experiențe comune este o experiență care precede și depășește fiecare religie specifică.

Spiritualitatea și mistica creștină au știut și înțeles că religia și practica religiei necesită o purificare. Este ceea ce dovedește și psihologia. De exemplu, reprezentarea lăuntrică a lui Dumnezeu care înspăimântă, este de multe ori, doar o imagine interiorizată a tatălui sau a mamei sale, că vocile conștiinței sunt glasurile interiorizate ale tatălui sau ale mamei pe care i le transferăm lui Dumnezeu. Alt exemplu, misticii creștini nu au avut tată sau nu au trăit alături de el, astfel căutarea lui Dumnezeu a fost pentru ei căutarea tatălui. În cazul persoanelor pentru care tatăl este o certitudine, această căutare este atenuată. “Mama Biserică”controlează accesul spre tată.

Însă nevoia aceasta de a crede în Cineva și de a avea un referent extern divin este dată de condiția noastră pentru a înțelege și explica realitatea în care individul trăiește. Această nevoie se manifestă de la cele mai mici vârste și pe măsură ce individul se maturizează și se dezvoltă și nevoia sporește în complexitate. A trăi cu lucruri neînțelese generează un disconfort subiectiv, o stare de tensiune care este tolerată cu multă dificultate.

În terapia Unificării, I. Mitrofan vorbește despre puterea transformativă a meditației și a limbajelor creative, de tip simbolic, artistic sau corporal. Într-un prezent în care oamenii au uitat să se roage autentic, sunt incapabili sau se jenează să o facă, ori se roagă formal și demonstrativ ca un ritual de detensionare sau manipulare, lucrul terapeutic cu metafora revelatoare și meditația creatoare, pot produce reconectări benefice cu Sinele, recentrări în prezent și deblocări care departe de a fi miraculoase nu fac decât să folosească un limbaj alternativ capabil să retrezească în ființa umană resorturile psihice ale credinței. Prin joc simbolic, prin metaforă, omul devine pod între profan și sacru, unificând în interiorul său două planuri: al realității psiho-socio-materiale și planul realității transcendente facându-le să funcționeze conectate.

O formă de meditație dinamică este terapia prin dans, care vizează conștientizare de sine, exprimarea emoțională, în special emoții dificil de exprimat verbal, eliberarea tensiunilor și blocajelor înscrise în memoria corpului și recâștigarea expresivității și spontaneității corporale.

Această metodă întărește afirmarea de sine, înviorează capacitățile mentale și creativitatea, pozitivează imaginea corporală.

Rugăciunea este înțeleasă ca o comunicare cu Dumnezeu, nu doar verbală, ci presupune și ascultare, aici cu sensul de a recepta, de a fi obedient dar și de a fi împreună cu Divinitatea.

Rugăciunea se referă la o apropiere bazată pe o atitudine de credinţă, o speranţă, o aşteptare activă care se va exprima prin gesturi, cuvinte, atitudini, şi chiar printr-o tăcere reculeasă. Se disting trei etape ale rugăciunii: vocală, mentală și a inimii. Recitarea vocală își are neîndoielnic valoarea ei, la fel practica rugăciunilor scurte şi dese. Cel care se roagă poate trece de la rugăciunea orală la rugăciunea minţii. De asemenea poziţia potrivită a corpului ajută şi ea pe cel ce se roagă. Există, desigur, multe feluri de a te ruga, iar intenţiile rugăciunii, motivaţiile ei, atitudinile subiective nu sunt mai puţin diverse, ceea ce înseamnă că rugăciunea nu este doar credinţă sau convingere, ea presupune cuvânt, trăire, dar şi gesturi într-un alt nivel de realitate.

Însă orice rugăciune presupune înnodarea sau reînnodarea unei relaţii, pentru care individul trebuie să se pregătească. Rugăciunea este unirea, la nivelul persoanei, a gândurilor şi trăirilor religioase exprimate prin corp, prin închinare, îngenunchiere etc., corpul devenind un patrimoniu comun al omului şi a divinităţii; rugăciunea fiind calea prin care omul intră în relaţie cu sacrul.

Meditația creatoare din psihoterapie constă în focalizarea și conștientizare de către fiecare participant a modului spontan și creator în care experimentează rolul ales, jucat și trăit aici și acum, prin practica exercițiului stării de martor sau de observator interior ghidat de către terapeut.

Ken Wilner propune un exercițiu prin care se poate accesa starea de Sine Transpersonal.

„Retrage-te într-un loc liniștit și în singurătate, rostește pentru tine însuți, usor și clar –

Am un trup, dar eu nu sunt trupul meu. Corpul poate fi obosit sau odihnit, bolnav sau sănătos, greu sau ușor, dar asta nu are nimic de-a face cu interiorul meu.

Am un trup, dar nu sunt trupul meu.

 Am dorințe, dar eu nu sunt dorințele mele. Îmi știu dorințele, acestea vin și pleacă și nu îmi afectează interiorul.

Am dorințe, dar nu mă indentific cu dorințele mele.

Am emoții, dar eu nu sunt emoțiile mele. Pot să îmi simt emoțiile. Ele nu îmi afectează interiorul. Am emoții, dar eu nu mă confund cu ele.

Am gânduri, dar eu nu sunt gândurile mele.

Acest exercițiul efectuat de mai multe ori ajunge la concluzia ”eu sunt ceea ce am rămas – un centru pur și absolut al Conștiinței, un martor nemișcat al tuturor acestor gânduri, emoții, trăiri și dorințe”, iar cu aprofundarea practicii se ajunge la experiențe profunde de libertate, lumină, echilibru și stabilitate.

Psihologia transpersonală urmărește creșterea subtilității și rafinamentul experiențelor care vor antrena noi disponibilități de cunoaștere superioară ( transconștiente) de comunicare, de acțiune creatoare și de comportament. Individul poate dobândi o capacitate sporită de autocontrol și poate să experimenteze o modalitate mult mai autentică a libertății interioare și exterioare.

Aici trecem în revistă subtil ritualul religios și ritualul din practica terapeutică, sunetele rugăciunii și mișcările meditației terapeutice având ca scop descoperirea potențialului uman prin autoanaliză și nevoia de autorealizare  și autodepășire a fiecăruia raportat la întreaga existență, ca parte a Universului, a lui Dumnezeu.

Atunci când „urechea minții” trezește vocea interioară care știe să cânte despre nevoile psihologice sau spirituale activate inconștient de ceea ce tocmai trăiești. Melodia interioară înlănțuie sunete cunoscute și învățate de-a lungul timpului, cu timbrul specific, într-o anumită tonalitate, ritmicitate, înălțime, intensitate, tempo, contur. Totul este mișcare. Într-un corp inert, ruginit, amorțit locuiește o minte scindată, disociată, care are o voce la fel de disonantă. Vocea caldă, fluidă, curgătoare, înflorește într-un corp care dansează pe ritmurile nevoilor lui, mai alerte sau mai lente, creând astfel un mediu nutritiv pentru unificarea minții. Începe prin a-i oferi corpului tău spațiu să se miște, iar vocea și mintea se vor dezlega de cenzură și blocaj.

Hellinger B., Constelații familiale. Terapie pentru suflet, Editura Philobia, București,2016

Manzat I., Psihologie Transpersonala, Editura Cantes, Iași, 2002

Mitrofan I. Coord., Orientarea experiențială în psihoterapie, Editura Sper, București, 2005

Mitorfan I.,Terapia Unificării. Abordare holistică a dezvoltării și transformării umane, Editura Sper, București, 2004

Petre L., Spectacolul Minții. Muzică, Voce, Terapie, Editura Sper, București, 2014

Popescu L.G., Comportamentul religios – de la psihologie la o perspectivă transdisciplinară, Universitatea Babeş-Bolyai, Scoala doctorală , Cluj Napoca, 2014

Ruppert F., Traumă, atașament, constelații familiale. Psihoterapia traumei, Editura Trei, Bucuresti, 2012

Vancea F. Introducere în terapia prin dans, Editura Psihomedia, Sibiu, 2009

Yalom I., Leszcz M., Tratat de psihoterapie de grup. Teorie și practică, Editura Trei, Bucuresti, 2013